O frumoasă legendă spune că în 1499, când Moldova se afla în ultimii ani ai domniei marelui Ștefan, cuviosul Iosif de la Mănăstirea Bisericani din județul Neamț și-a pus în gând să plece la Sfântul Munte Athos, spre a ridica acolo un locaș de cult. Înainte de a pleca însă, lui și celorlalți închinători li s-a arătat Fecioara Maria, care le-a spus așa: „Nu mai mergeți la Muntele Athos pentru că și aici este grădina mea”
De la această nemaiauzită întâmplare a rămas o lege a acestui pământ, o lege mai trainică și mai adâncă decât toate legile făcute de oameni, o lege care spune că țara aceasta este grădina Maicii Domnului!
Dacă nu suntem ipocriți și dacă nu ne declarăm creștini doar așa, de conveniență și din interese obscure, trebuie să credem în această lege care, iată, a ocrotit neamul acelui monah de demult și l-a păzit de toți nebotezații care l-au oropsit de-a lungul vremii. În această grădină a sa, Maica Domnului s-a îngrijit de toate roadele pământului dar cel mai mult i-a cultivat pe oamenii locului și i-a dăruit cu agerime de minte, vitejie și vrednicie. S-a îngrijit Fecioara ca bărbații neamului să fie netemători și harnici iar femeile să fie plăcute la chip și la suflet.
Când toate neamurile dimprejur au căzut sub robia otomană, înaintașii noștri trăitori în Grădina Maicii Domnului, au rămas liberi, sub pavăza crucii și a credinței în Dumnezeu. Când românii de peste Prut au fost răvășiți în patru zări de țarii de la răsărit și duși cu sutele de mii în „siberii de gheață” (după vorba măiastră a lui Grigore Vieru), nimeni nu le-a putut fura și limba odată cu libertatea. S-au refugiat în limba română ca în patria lor cea veșnică și i-a adus înapoi acasă dorul de Grădina Maicii Domnului.
Când românii din Ardeal au scrâșnit, aproape o mie de ani, sub cizma altui neam de asupritori, le-a fost liman doar gândul că se află în Grădina Maicii Domnului și că va veni o vreme în care crivățul asupririi va înceta iar oamenii pământului vor respira adierea binefăcătoare a păcii și a libertății.
Când românii zilei de astăzi se clatină sub viforul bezmetic al unei globalizări fără noimă, dirijată din umbra istoriei de oameni fără Dumnezeu, se cuvine să ne amintim că, oricât ar vrea unii să ne facă să credem asta, trăim încă în Grădina Maicii Domnului. Începând cu Constituția României și terminând cu toate riturile care ne însoțesc trecerea prin această viață, tot ceea ce ne înconjoară pe noi, românii, vorbește despre apartenența noastră creștină și despre credința în Dumnezeu.
Din păcate, ne aducem aminte de Dumnezeu, cu spaimă și înfrigurare, doar atunci când suntem la ananghie, când în calea noastră se adună norii negri ai suferinței. În rest, credința este pentru noi o chestiune opțională și absolut întâmplătoare, o ocupație ipocrită, de circumstanță, copiată după celebrul pariu al lui Blaise Pascal care spunea așa: „Dacă eu cred în Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic dar dacă eu nu cred și El există, am pierdut totul”!
Am înțeles de multă vreme că raiul nu este dincolo de nori, așa cum credeau străbunii noștri, ci în sufletele noastre, la fel ca și iadul! Depinde de noi să-l primim pe unul sau pe celălalt! Am înțeles de mult că a doua Înviere a lui Iisus este o metaforă vindecătoare, poate cea mai utilă construcție spirituală a tuturor timpurilor, pentru că reprezintă, de fapt, speranța, la care nu trebuie niciodată să renunțăm.
În fine, am înțeles de multă vreme că din când în când, poate când Maica Domnului ostenește de grija grădinii Sale și ațipește o clipă, trăitorii acestui pământ rătăcesc drumul și umblă prin mlaștină! Uneori se așează o negură în jurul nostru și nu mai știm să alegem calea dreaptă, rătăcind pe cărările spinoase pe care ne amăgesc alții să mergem.
Nu ne rămâne decât să sperăm că Mircea Vulcănescu, unul dintre discipolii marelui sociolog și etnolog Dimitrie Gusti, avea dreptate atunci când rostea următoarele vorbe: „Cele mai frumoase rugi nu sunt cele rostite cu glas tare. Ruga văzută a fiecăruia se-nsoțește, cohortă nevăzută, cu ruga tainică a lumii. Toți cei care ne-au fost dragi, ori sunt părinți, sfinți, frați, îngeri, arhangheli, pășesc alături cu noi, ne stau aproape, ne îmbie, ne susțin. Și alături de ei ne stau râul și ramul, muntele și codrul frate”.
AUTOR: Dănuț Degeratu, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
