N-am știut niciodată de unde vine această expresie, pe care o cunoaștem cu toții, una argotică, ce reprezintă definiția absolută a stării de penibil. O auzim frecvent, asociată unor situații pe cât de hilare pe atât de ridicole, care stârnesc invariabil amuzamentul
Ei bine, expresia aceasta mi-a venit în minte duminică seara, în ziua primului scrutin al alegerilor prezidențiale, când jurnaliștii unei televiziuni de știri foarte cunoscute și urmărite în spațiul mioritic, adunați în formație festivă în sala „Rosetti” a Parlamentului României, au suferit, în minutele care au urmat orei 21.00, o metamorfoză fizionomică dramatică, vizibilă de departe.
Timp de o lună de zile, cât este intervalul de timp aprobat de lege pentru campania electorală, televiziunea noastră cea de toate zilele, a anunțat cu surle și trâmbițe pe toată lumea, de la Cioca Boca până la Jurilovca și din Văscăuți până pe planeta Marte, că în acea locație de nivel zero – sala Rosetti a Parlamentului, se decide soarta alegerilor și de acolo va pleca următorul președinte al Republicii, direct către Palatul Cotroceni.
Cu binecunoscuta sa autoritate publicistică, Moderatorul acelui mega-spectacol electoral transmis pe toate meridianele planetei, ne-a prelucrat corespunzător, în spiritul celui mai autentic festivism de tip occidental și ne-a asigurat că, pe data de 24 Noiembrie a.c., domnia sa, flancat de echipa de jurnaliști de elită a televiziunii respective, va da ora exactă a alegerilor. Spectacolul a fost unul grandios, nimic de spus, iar regia din spatele prezentării celor 4 candidați aleși pe sprânceană, ca fiind cotați cu cele mai mari șanse, a fost una demnă de toată aprecierea.
Reportaje profesioniste realizate în habitatul privat al fiecăruia dintre cei patru cavaleri electorali, povestea romanțată a vieții fiecăruia, atmosferă de toamnă rodnică, frunze ruginii, câteva lacrimi discrete în colțul ochilor în momentele de tandre aduceri aminte, ce mai tura vura, toate accesoriile unui film multibiografic care s-ar fi voit nominalizat la premiul Pulitzer.
Pieptănați și fardați corespunzător, cu ridurile întinse strună de profesionistele postului de televiziune, cei patru candidați au defilat pe scena sălii Rosetti împreună cu echipele de campanie, recitând frumos despre viitorul luminos al patriei, așa cum ar apărea acesta în viziunea fiecăruia. Lapte și miere, ștergerea granițelor, ștergerea vizelor, ștergerea datoriilor, toate fericirile vieții au defilat prin fața noastră, prezentate cu glasuri diafane de cei patru candidați la fotoliul de președinte. O lună întreagă, orizontul mass media românesc a intrat într-o relativă eclipsă, singura flacără vizibilă fiind acest spectacol electoral de la care au lipsit doar șampania și ploaia de confeti.
A venit întru-un mult așteptat târziu și ziua cea mare a votului. Sala Rosetti s-a umplut de invitați, aleși unul câte unul, primul rând de locuri fiind ocupat, după cuviință, de garda elvețiană a moderatorului, cu toții jurnaliști unul și unul, băieți și fete cu pregătire înaltă și experiență multă, plini de cicatricile invizibile dobândite de-a lungul anilor în campaniile de presă, ca și în cele electorale.
Probabil că deja aveau oarece informații preliminare pentru că fețele lor nu exprimau satisfacția la care ne-am fi așteptat dacă în turul al doilea ar fi ajuns doi dintre candidații promovați sărbătorește de televiziunea cu pricina.
Ușor crispați, cu o oarecare neliniște în priviri, gladiatorii media n-au manifestat nici un entuziasm atunci când, la ora 21 trecute fix, cunoscutul flecău tomnatic cu alură și faimă de Don Juan, a aterizat pe scenă cu plicul providențial din care, la un semn numai de el știut, au țâșnit cifrele finale! Fețele gladiatorilor au rămas de piatră, spre marea noastră mirare, prevestind dezastrul ce avea să se producă peste doar câteva zeci de minute. Încet, încet, pe ecranul uriaș au prins a rula scorurile reale comunicate de Autoritatea Electorală Permanentă, scoruri care arătau un cu totul alt deznodământ decât cel previzionat de Don Juan și pregătit sărbătorește, cu o siguranță aristocratică, de Marele Moderator și de garda sa.
Minutele au început să alerge apocaliptic, odată cu numerele de pe ecranul cel mare și cu așteptările echipei de șoc. Pe măsură ce primul loc în clasament era, din ce în ce mai evident și mai halucinant, atribuit de cifrele nemiloase unui candidat de care nu auzise nimeni, membrii gărzii elvețiene, în frunte cu moderatorul, au început să scadă vizibil în dimensiuni, până când au devenit niște punctulețe mici pe scaunele lor din primul rând.
Stupefiați și ei de acest rezultat nu doar neașteptat, dar și nedorit, spectatorii privilegiați din sala Rosetti au amuțit, păstrând parcă un moment de reculegere. În liniștea asurzitoare a sălii a început să răsune, mai întâi în surdină iar apoi din ce în ce mai sughițat, râsul curcilor! Pasămite niște oameni răi, poate de aur, poate de argint, poate de bronz, oricum dintre cei care fentaseră abil vigilența gladiatorilor de presă, au ascuns pe sub scaune, din vreme, niște pui de curcă, just in case!
AUTOR: Dănuț Degeratu, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
